Despre ingrijorare
Chiar a inceput sa ma ingrijoreze grav ingrijorarea din ultima vreme.
Adica pe undeva stiam ca oamenii au obiceiul sa faca actiunea de a se ingrijora … da … nu stiu chiar e important sa ai ca grija sa faci actiunea de a te ingrijora?
Adica ai rezolvat toate problemele omenirii si pentru ca esti un om proactiv si nu mai aveai ce sa faci ai inceput sa te ingrijorezi?!
Si poate as fi ramas doar in faza de … „stiam ca” … daca toate grijile mele nu s-ar fi spart in realitatea, care a fost de fiecare data opusa fata de ce ma ingrijora! Si m-a mai racait un detaliu: cand ai o problema asupra careia te ingrijorezi ai miliardele de scenarii ( ingrijorarea ) si varianta optimista si pozitiva pentru tine in care lucrurile ies aproape ( poate sa fie peste asteptari ) cum vrei tu.
Adica inteleg partea in care ai o problema si stai sa analizezi sa vezi 2 – 3 posibile solutii ca dupa sa iei o decizie. Da mai mult. Toata munca aia sa creezi scenarii in care te sperii singur, te faci sa te simti prost pentru probleme care poate acu 3 zile nici macar nu existau?! Ca in final sa iasa varianta ( probabil din cele 2 – 3 acceptate ) pozitiva care a fost probabil si prima care a aparut?!
Cred ca vorbim aici de time managment TOTAL gresit si ineficient! Si cu singuranta ceva e in neregula!
O sa dau cateva exemple ca sa fie mai clar:
Toata ziua m-am gandit cum prietena mea a fost cu … dar in mod special cu prietenul ei. Asta era posibil. Si cand ajung cu ea eram … nu stiam daca sa o sarut sau nu. Chiar aveam o frica sa fac asta. Si in cap imi veneau scenariile pe care m-am antrenat: adica despre prietenul ei. Atat de revoltat am fost incat imi venea sa tremur si i-am zis asta, ca ceva ma face tare inconfortabil ca imi vine sa tremur … si ea ma ia de mana ca si cand ar fi spus:
- Sunt aici acum cu tine. Nu te mai gandi la altceva decat cum sa profiti de moment mai bine!
O mai vazusem o data si daca nu imi venea prietena ( care mai are pe cineva ) ma duceam la ea. Dar acum eram singur si dansez cu ea, dupa care ceva mi se pare dubios la ea. Si vreau sa ii zic ca mi-a atras atentia. Stau ma foiesc, ma mai gandesc, mai vorbesc cu altii. Ea ce sa faca … zambea! Ma rog intr-un final ma duc la ea si ii zic ce aveam de spus … numai ca sa vad cum incepe ea sa faca dialog! Si dupa la runda 2 de discuti … vai ce emotii avea! ( asta e exemplu super light! )
Vine tata temporar acasa. A sta mai putin de 1 saptamana. Lumea mea s-a dus naibii asa cum o stiam. Panica mai mare ca asta mai rar in ultimii ani. M-am atacat pe toate domeniile pe care le-am gasit. Si asta doar pentru ca nu l-am intrebat cat sta!? Si a venit pentru ca avea niste probleme si a trebuit sa schimbe putin mediul de relaxare. Sa il fac sa se simta comfortabil, sa se destinda cat mai repede ca sa poate pleca? Neaaaaaah! Am stat cu niste scenarii … cum viata mea s-a dus pe apa sambetei si cum nu e corect! Am reusit in 2 zile sa atatea distrugeri la nivel psihic incat automat mi-am dat restart si am inceput sa imi revin. In toata perioada asta in afara de o discutie mai aprinsa nici o ALTA, adica NICI UNA, faza nu a fost ca in scenariile pe care le-am facut. De fapt totul a fost aproape normal doar ca era si tata pe acasa.
Si pentru asta m-am terminat psihic in 2 zile … adica pentru atat?! Pai ce fac daca apare ceva mai grav?! daca eu la probleme cu solutii ma panichez atat?!!
Am senzatia ca nu am facut ce trebuie? Sau ca nu am cat trebuia pana la varsta asta? Desi daca e sa iau un plan … ei bine daca as avea un plan as merge pe el. Dar nu e nici un plan, e doar o senzatie. Si in toata senzatia asta ( ai impresia ca e placuta? ) uit sau aman foarte mult ceea ce am de facut in prezent. Dupa chiar o sa am un motiv concret si sa pot zice … da nu am facut destul!
Chiar in momentul asta in care scriu articolul incep sa ma enervez ca de ce scriu de el. E adevarat ca trebuia scris ieri cand am descoperit ca trebuia sa iau atitudinea in domeniul asta. Acum eram relaxat si faptul ca imi aduc aminte de lucrurile astea imi strica starea cu una mai neplacuta! Inloc sa vad partea plina: fac acum relativ aproape de eveniment ca e IMPORTANT sa corectez lucrurile astea. E putin neplacut da odata ce fac lucrul asta … o sa am de castigat enorm.
Ma grabesc sa … drept urmare ajung mai devreme decat e cazul si dupa incep sa astept si sa ma enervez ca de ce m-am grabit. Ca sa nu zic ca atunci cand ma grabeam eram la fel de enervat. Asta e ca si cum te-ai grabi la un concert care incepe la ora 8 si tu deja la 7 … vai o sa intarzii … desi mai ai 15 minute pana sa ajungi acolo. Si cand ajungi sa iti zici: si acum ce fac pana incepe?!
Nici nu stiu ce sa scriu ca si concluzie. Pentru ca dupa ce am vazut ideile astea … ma simt gol, adica devin incet si sigur indiferent la treburile astea. Inutilitatea lor a devenit pentru mine un motiv destul de puternic sa le schimb. Stiu ca am pierdut o gramada de timp facand lucruri ca astea … dar pana CAND?
Cred ca ACUM e un moment bun sa opresc idei de genul asta.
Sa punctez si ce imi vine cel mai puternic in conflict cu restul de credinte: dupa ore de scenarii apoteotice unde eu sunt salvatorul parca … cand e sa intru in realitate … sa vad cum lucrurile merg simplu si fara durereri de cap.
Adica diferenta asta intre ce scenarii am si ce iese … practic 2 idei total opuse … ma … defapt e acelasi exemplu ca si cum te-ai opri de la o viteza de 300 km intr-o secunda. Daca tu crezi ca organele tale interne pot sa reziste la asa presiuni … eu defapt ma gandesc ca nici nu trebuie sa merg cu 300. Parca as prefera mai incet si mai mult decat rapid si nimic!
Nici macar nu e vorba de o schimbare; doar o concentrare mai mare pe partea pozitiva … sau cum sa iasa lucrurile mai usor pentru mine si cei apropiati mie!
